Era Vinerea dinainte de vacanta de Pasti. Imi batea inima ca stiam ca trebuie sa prezint carnetul de note. Drumul de obicei lung pana acasa mi se parea acum ca se termina mai repede ca niciodata. Era o ploaia de primavara care facea verdele copacilor mai intens ca niciodata. Nu eram la prima abatere asa ca stiam ce ma astepta. Speram doar ca de data asta sa ma creada pe cuvant sau macar sa fie scurta si la obiect treaba. Mi-ar fi venit sa ma opresc in fata blocului si sa las ploaia sa ma pedepseasca pana pielea mi-ar fi fost suficient de zgribulita si umeda cat sa stearga rusina si vina ce stiam ca le port.
Apasatori sunt pasii pe care ii faci spre locul unde stii ca nu te asteapta lapte si miere. Simti o greutate in capul pieptului si o dorinta sa fugi, dar te gandesti ca e mai rau dupa.
Era un 7 la limba romana in carnet, racait cu lama si trecut 9 sau 10 peste el. Un 7 luat la ora de gramatica, unde fusesem mult prea sigura pe mine ca stapanesc articolul si formele lui si ca sa fiu sincera uitasem cu desavarsire de amarata aia de lucrare. Ranita in ego si dezamagita eu insami de rezultat, pana la urma gramatica era singura chestie cu care rezonam de la limba romana, am preferat in baza experientelor trecute sa nu le spun nota alor mei.
Mereu am fost pe carpe diem. Oi vedea eu ce fac. Momentan aleg procrastinarea, aleg lipsa dojanei, aleg lipsa comparatiilor, aleg lipsa injuraturilor si a palmelor. Imi cumpar niste timp, pe care probabil il voi plati cu varf si indesat.
Intrasem intr un cerc vicios al minciunii, generata de frica de a le spune alor mei note precum 7, 8 sau 9. Uneori chiar si 9,75 putea sa fie o dezamgire. Mereu aveam un nod in gat cand trebuia sa spun ce note am luat la scoala si omiteam fix ce stiam ca imi va lasa urmari pe fund cand se va afla. Anxietatea si traitul la limita legii se intensificau cand veneau intrebari „Da’ la matematica sau romana nu s-au mai dat lucrari?” Intrebari la care minteam cu nonsalanta, insa in launtrul meu era o dorinta de fuga si ascunzis, amestecata cu speranta ca e poate totusi un vis din care sa ma pot trezi.
Si cumva pe masura ce inaintau zilele, eram perfect constienta de cat de tare ma adanceam in propiul necaz. Cred ca e ca atunci cand te imprumuti la camatari. Stii ca nu o poti duce mult, de venit peste tine or sa vina.
Si m-au intrebat cine a corectat nota in blestematul ala de carnet de note. Dirigul, am spus. Nici nu imi dau seama daca fata ma trada sau eram suficient de tare pe pozitii. Bineinteles ca am intrat intr-un joc de.. „spune-mi adevarul ca daca il sun si ma fac de rahat te joc in picioare”, insa nu am cedat. Nici nu-mi dau seama ce mai era in mintea mea. Eram inghetata banuiesc. Nu mai puteam gandi logic. Sau ma agatasem atat de tare de speranta mea incat credeam in propria-mi realitate. Si a sunat la dirigul si de acolo s-a dezlantuit iadul.
Insa niciodata ai mei nu au inteles cercul vicios in care intrasem si ca ei il alimentau si ca puterea era de fapt la ei si nu era deloc in palma, curea sau ocara si cu atat mai putin la mine.
Atat de rau imi parea. As fi vrut sa dau timpul inapoi, sa fac mai bine, sa invat mai bine, sa iau nenorocitul ala de 10, sa nu mai mint, sa nu imi mai fie frica.
Se doarme atat de bine pe ploaie si dupa o sapuneala buna. Toata apasarea stransa in capul pieptului dupa e difuza in corp, incepe sa se risipeasca ca eliberarea de o ai in urma spovedaniei. Inchizi ochii cu obrajii rosii si cu rusinea ca va trebui sa dai ochii cu ei, dar carpe diem. Sa ne bucuram de somn. Vedem ce facem dupa ce ne trezim. Sa ne bucuram de pauza, de timp.