Familie & cuplu, Toate articolele

De-asta sunt bunicii

Cred ca ma numar printre multele persoane din generatia mea care au copilarit cu bunicii atunci cand erau mici. De fapt, nici nu imi pot imagina alfel copilaria mea. Parintii mei s-au despartit cand eu eram inca foarte foarte mica si asa am ajuns sa locuim, eu si mama, in casa bunicilor. O casa care mi-a ramas atat de adanc intiparita in suflet, incat ori de cate ori o revizitez, parca ma bucura fiecare coltisor al ei, fiecare mileu si fiecare bibelou cu care ma mai jucam cand eram mica. Pare mai mica, insa. Poate ca era mare doar in ochii mei de copil. Imi aduc aminte cu drag si de gradina noastra, atat de ingrijita mai demult de bunicul meu, dar care acum nu mai are viata verde si bogata de atunci, cu ciresi, piersici si vita de vie incarcata cu struguri. 

Bunicul meu, cand eram mica, imi facea mereu micul dejun si stia ce-mi place si ce nu-mi place sa mananc. Stia ca eram innebunita dupa cacao cu lapte si cand o prepara, avea grija sa o raceasca intotdeauna turnand dintr-o cana in alta pana cand lichidul era gata racit pentru “ratusca” lui. Asa ma mai alinta el, atunci cand nu imi spunea “printesa lu’ tataie”. Ma lasa sa ii fac ce vreau eu. Ii puneam parul pe bigudiuri in timp ce se uita la televizor. Ii faceam operatii pe burta folosind cariocile, iar o data, in timp ce comenta ceva la stiri, i-am lipit chiar o palma spunandu-i “Bebe, taci!”. Bunica si mama s-au intors amandoua spre noi, crezand ca o sa starnesc o reactie din partea lui (avea reputatia asta de om dur si mai impulsiv, bine meritata de multe ori), insa doar a inceput sa rada. 

Nu exista ceva care sa nu poata mesteri bunicul pentru mine. Daca vedea ca imi place sa ma dau in leagan, imi construia unul in curte din ce gasea. Daca pantofii de scoala se uzau atat de tare incat imi intra apa prin ei la orice ploicica, scotea un patent si un ac mare cu ata si imi cosea pantofiorii. Erau ca noi. Unele dintre amintirile mele preferate cu el sunt cele de Craciun si Mos Niculae, cand se prefacea ca are treaba pe afara ca sa intre pe geamul din camera unde aveam bradul sau ghetutele si sa faca putin zgomot in timp ce imi aranja cadourile. Complota cu bunica, care ma intreba uimita daca nu cumva am auzit niste zgomote venind de acolo. Eu mai aveam putin si explodam de entuziasm la gandul ca voi descoperi cadourile si ca am fost atat de aproape sa il prind pe Mos punandu-le sub brad. 

O data, cand aveam eu vreo 6 ani, m-a prins uitandu-ma dupa niste biciclete ale vecinilor. Dupa o perioada, m-am trezit cu una acasa. O gasise el pe la o fabrica. Era o vechitura, fara anvelope si roasa de rugina pe alocuri. A vopsit-o, i-a cumparat lant nou si i-a facut anvelope dintr-un furtun. Aveam bicicleta pe doua roti! Prima mea bicicleta. 

Vine o vreme cand ei, bunicii, nu mai sunt asa cum ni-i aminteam noi. Acum sunt batrani, uita repede si in cazul meu, el traieste cu un diagnostic care a transformat complet omul pe care il stiam eu. Cu toate acestea, nu pot sa nu imi aduc aminte de sentimentul de siguranta pe care mi-l oferea cu atata generozitate, asa ca astazi am ales sa mi-l amintesc doar cu bune. Culmea e ca cele “rele” nici macar nu si-au facut loc prin mintea mea in timp ce scriu acest articol.

Mama imi spune ca el s-a schimbat dupa ce m-am nascut eu. Ca pana atunci era un om gelos si dur cu familia lui. Acum, inteleg ce voia mama sa spuna. Cu acest diagnostic il vad asa cum il vedeau si ele inainte de sosirea mea pe lume, insa nu il recunosc. Nu imi recunosc bunicul care imi lua apararea, care ma lua de la scoala in fiecare zi si imi cara rucsacul, care imi facea cartofi prajiti cu ou si branza, colorezi cu lapte si imi furisa in palme cate un banut de ciocolata de la magazin. Desigur, avea momentele lui dure si cu mine, mai ales cand il contraziceam. Se enerva foarte tare si tipa, in timp ce eu il confruntam cu lacrimi in ochi. Am avut momentele noastre. Cu toate astea, amintirea lui de atunci ma doare acum, cand il vad cu mainile imbatranite, cu mersul marunt si lent si cu o privire blanda care ma recunoaste, dar care parca nu mai traieste in prezent. Ce bine ca sufletul nostru stie a pastra tot ce e valoros si ca astfel de amintiri ne fac sa apreciem viata cu totul altfel. 

Asa ca daca aveti bunici de care vi se face dor citind aceste randuri, sunati-i, imbratisati-i, amintiti-va impreuna cu ei de copilarie si tineti-i de mana. Iubiti-i si aratati-le ca nu i-ati uitat. Au fost o oaza nesecata de iubire, parteneri de joaca, confidenti, rabdatori si probabil v-au facut toate poftele. Ca deh, de-asta sunt bunici.

Spune-ti si tu povestea!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *