Ma intrebi de ce plang, de ce sunt trista? Cum sa iti spun ca plang ca te iubesc? Ca oamenii sunt atat de greu de inteles si de multumit, ca iubesc si au nevoie de spatiu in acelasi timp, ca isi doresc si in acelasi timp le pare rau. Timpul trece, iar tu incet-incet te desprinzi de mine, iar pe cat de insetata eram dupa o gura de aer, pe atat de greu imi este acum. Si ma trec toate gandurile si as vrea sa ma asigur ca stii cat de mult imi esti draga si cum acest loc al tau in inima este scrijelit cu foc si ca este cel mai frumos insemn al iubirii pe care pot sa il port cu mine peste tot. Cu fata-mi intre palmele tale, imi spui ca “da, stii ca te iubesc”. Te inmoi toata ca o salcie si iti lasi capul pe picioarele mele. Iar eu nu pot decat sa sper ca ma voi putea ridica la nivelul maretiei sufletului tau cu toate greselile de le-am facut si de le voi mai face. Pleci linistita si detasata, chiar usor entuziasmata sa te joci in alta casa. Si eu atat as vrea sa stii, ca te iubesc si ca nu stiu sa fiu mai buna de atat, ma straduiesc, nu imi dau seama daca imi iese, dar sper ca toate momentele mele lipsite de glorie sa fie ca o picatura intr-un ocean in tot tabloul pe care ti-l construiesti despre mine.
Nu sunt nici pe atat de priceputa si blanda ca mama cum ar trebui, ma pierd uneori in gandurile si grijirile mele, in universul frustrant al miilor de lucruri pe care le am de facut si nu am cum, in egoismul meu, in nestiinta mea. Ma imbarbatez cand si cand spunandu-mi ca noi suntem generatia care a petrecut cel mai mult timp cu copiii ei. Stiu ca sunt mai aproape de tine fizic si emotional si ca sunt mai intelegatoare decat am cunoscut eu de la ai mei vreodata. Dar oare, a fost, este si va fi suficient?
Timpul meu cu tine este din ce in ce mai limitat, odata ca atentia mea e impartita la doi, iar tu incepi sa iti dezvolti autonomia. Simt uneori cum amandoua incercam sa ramanem doar una cu cealalta, iar la ceas de noapte, dorul de noptile cand ne strangeam doar noi doua in brate este cel mai apasator. Iubirea nu dispare, se transforma, infloreste si ia amploare, iar cea care trebuie sa se obisnuiasca cu gandul asta sunt eu. Atat mi-as dori, sa poti vedea in sufletul meu, sa vezi ca si atunci cand nu am stralucit, te-am iubit, odorul meu.
